Îmi mai semnalează prieteni vechi, când și când, tot felul de erori de editare. Mari, mici, de tot felul. Dezacorduri, cuvinte scrise greșit, chiar nume proprii!, litere lipsă sau în plus, etc. Doamne Sfinte, sper că am fost păzit până acum de celebra virgulă între subiect și predicat, care-mi provoacă frisoane de câte ori o văd! Ce-i drept, asta-i mai greu de sesizat, le scapă multora. Mulțumesc doamnelor profesoare Ivancea și Nemeș.
Din ceea ce mi-au spus prietenii, înțeleg că greșelile din textele mele aprind teribil spiritul critic al “celormaiverticalișifărădegreșealăoamenidepefațapământului”. Sfinții!
Am mai explicat și în trecut. Munca aceasta e puțin mai greu de înțeles. Pare simplă, sigur. Deschizi laptopul, compui ceva ori faci copy-paste, postezi și asta-i tot.
E un pic mai dificil, credeți-mă! Câți știu astăzi să scrie o banală compunere?
Dacă n-ar fi pasiunea, aș fi clacat de mult. Dar nu mă plâng. Nu am timp. Sunt 5 ani de când postez zilnic. De Paște, de Crăciun și-n multe alte momente poate teribile, pe care mă limitez să nu vi le destăinui. Oricum, destule episoade de toată natura câte poate trăi un om normal în aproape 2000 de zile consecutive.
Scrii Nadia Comănești, dar gândești Nadia Comăneci. Vrei să-ți corectezi textul, dar îl citești cu “ochii minții”. Iar greșeala nu dispare. Sar “dăștepții”! “Rușinos! Nu se cade!”, exclamă cineva.
Ce să se cadă? Dar când nu știi să te iscălești, se cade? Și lumea te respectă, să știi. (n.a. – sesizați impersonalul, da?!) Sau când erai corigentul clasei și nu îndrăzneai să deschizi gura. Îți mai amintești? Lasă, nu mai contează. Dar măcar dă dovadă de bună-creștere. Fii și tu puțin înțelegător, că și noi te-am înțeles atunci când nu voiai să pui mâna pe carte. O mână spală pe alta. Să ne-mbrățișăm, așadar!
Nu-i voi judeca pe cei ce mă judecă. Nu-mi permit statutul, educația.
La Jurnalul Național, obișnuiam să facem schimb de texte între noi, ca să ne asigurăm că livrăm „marfa” perfectă. Lanțul era însă mult mai lung. Și greșeli, tot apăreau. Vi-l descriu, pe scurt, poate totuși vor dori unii să afle cam care este circuitul pe care îl urmează un text din momentul în care este produs/conceput, până vede lumina tiparului (n.a. – astăzi, în special lumina online-ului). Aici vorbim de presa adevărată, nu despre redacții liliputane, sau aproape inexistente (ex: un singur om).
Așadar, iată cam care era traseul pe care îl urma un text de la autor și până ajungea la cititor (forma scurtă, din care excludem reporterul, cel care vine cu informația de pe teren, de fapt cel care produce știrea brută, direct de la sursă). Redactorul scrie textul. Acesta ajunge apoi într-un folder, fiind parcurs și corectat (n.a. – în caz de necesitate) de șeful de departament. De acolo este trimis spre citire și corectare „Corectură”, cel mai avizat departament, unde sunt angajați doar absolvenți de Litere. După o nouă rundă de corecturi, dacă e cazul, textul intră în pagină (unde corespunde sau nu ca dimensiune, iar redactorul, după caz, trebuie să intervină asupra textului adăugând ori eliminând din cuvinte/fraze). Odată finalizată paginația, șeful de număr, plus un redactor, desemnat prin rotație, denumit “cap limpede”, recitesc toate textele pentru a se asigura că nu s-a strecurat vreo greșeală. De cele mai multe ori însă, înainte de BT (n.a. – bun de tipar) print-urile cu paginile de ziar sunt recitite de șefii de departament și de editori. Cam ăsta e procedeul, în mare. Mai multe perechi de ochi, atenție maximă, și tot se mai strecoară greșeli. Mari sau mici.
Așa s-a întâmplat ca, în urmă cu ani buni, să apară o greșeală uriașă pe coperta unui ziar cu oareșce tiraj (n.a. – câteva zeci de mii, cum astăzi puține mai există – în loc de PAULA a apărut cuvântul acela socotit obscen de unii, dar folosit de mulți) ceea ce a determinat retragerea de pe piață a întregului tiraj al numărului respectiv.
În concluzie: oamenii de valoare nu stau să caute strâmbe, ci evoluează! Aici sau în altă parte. Restul, atenți cât să nimerească ața în ac. Deși ața, odată strecurată prin gaura acului, nu duce neapărat undeva.
P.S. – Fără să le cer permisiunea, ilustrez articolul de față cu o poză definitorie pentru mine, doi oameni îndrăgostiți de jurnalism care au făcut presă la cel mai înalt nivel (aici, contează iarăși percepția fiecăruia dintre noi, așadar e rost de noi discuții contradictorii) începând de jos, de la distribuție. (foto: dumnealor)
P.P.S: Pe scurt, mulți oameni care ar fi adus plus valoare Oneștiului au preferat „să-și ia zborul”. De măcar 20 de ani, își tot iau „zborul”. Iar celor care au rămas și au dezvoltat business-uri aici le este tot mai greu să găsească oamenii pregătiți de care au nevoie. Pe Facebook, „dăștepții” fac spectacol! Lumea lor!
