Am revenit acasă. Ceea ce am găsit m-a dezgustat. Nu profund. Se putea și mai rău. Încă e bine. Deși observ un oraș lipsit de vlagă. Am revenit acasă fiindcă aici, în orășelul ăsta, aici, în împrejurimile lui, am încă părinții, și rudele, și mare parte dintre prieteni, și…
În definitiv, nici în altă parte tabloul nu prezintă mai multă cromatică. Tot un fel de gri predomină. Nu mai e forfota de odinioară, dar e bine. Se putea și mai rău.
În București mă obosea viața alertă. Aici mă doare liniștea. Acolo nu-mi ajungeau ceasurile. Aici surprind cum se mișcă secundarul. Tic-tac, tic-tac. Da’ e bine. Putea fi mai rău.
Oamenii, câți mai sunt după marea migrație către Vest, sau către metropolele țării, gâfâie. Deși timpul se scurge lent. Tic-tac, tic-tac.
Gâfâie în căutarea unui loc de muncă. Sunt destule locuri de muncă vacante, apropo! E bine. Putea fi mai rău.
Sunt pierduți în spațiu, deși străzile orașului nu s-au înmulțit. Sunt aceleași. Pe cât de simple, respectând o geometrie perfectă, pe atât de întortocheate, greu de străbătut. Putea să se mai facă câte ceva, dar nu s-a făcut. Dar e bine. Putea fi mai rău.
Unii, nu puțini, sunt flămânzi și încercănați. Nu mai știu ce e aia luptă. Un licăr de speranță însă, tot mai au. E bine! Putea fi mai rău!
Ce mai contează politicienii, șmecherii, toți cei care știu ce e acela tupeu? Cei care și-au procurat o sinecură, așa, ce-i cu ei?
Doar clopotele bisericilor se mai aud, deși ele nu țin loc nici de apă, nici de pâine, nici de căldură. De nimic.
La Onești, credința în mai bine se pierde între două semafoare și-un sens giratoriu care nu te-ndrumă nicăieri. Dar e bine! Bine că nu-i mai rău!
