(P)

Am aşteptat cu interes nedisimulat reportajul colegilor de la Pro Tv despre „fantomaticul” oraş Oneşti. Teaser-ul în care apărea fostul meu coleg Claudiu Ştefănescu mi-a plăcut. Băieţi inteligenţi, producătorii emisiunii avuseseră grijă să strecoare în spotul de promovare doza de mister potrivită  pentru a putea capta atenţia chiar şi celui mai nepăsător dintre locuitorii acestui orăşel. Nu doar eu am fost ferm să rămân în faţa televizorului. Odată cu mine, mulţi alţi oneşteni au vrut să vadă ce ştiu reporterii de la centru despre oraşul lor şi nu a ajuns la urechile lor.

Jurnaliştii de televizie, cum îi place lui Boanchiş să spună, şi-au ţesut povestea frumos. „Un fost târguşor de provincie a devenit în anii ’60 locul unor transformări spectaculoase”. Partea plină a paharului! Apoi, în locul imaginilor alb-negru pline de viaţă, au început să curgă cadre cu oraşul de azi, cu monotonia sa de acum. Textul care le însoţea nu mai era la fel de catifelat. „După 1989, pe nevăzute, pe neştiute, totul a început să regreseze”.

Între timp, prietenul Claudiu a dispărut din peisaj, iar de pe Republicii, firul acţiunii s-a mutat câţiva kilometri mai la vale, în curtea RAFO. Doar că înşiruirea de nume şi de fapte mai mult sau mai puţin penale care au urmat nu m-au mai convins. Nici pe mine, nici pe oamenii care respiră aerul sărăcăcios al acestui oraş.

„Ei, ce zici?”, m-a interpelat un amic cu ani de presă în spate, după difuzarea materialului. I-am răspuns pe loc: „Aceeaşi Mărie cu altă pălărie! Au împachetat-o frumos, dar n-au venit cu nimic nou. Tot ceea ce au dat ei se ştia bine, subiectul fusese abordat şi aprofundat cu mult timp înainte de cei de la riseproject”.

Dovada că tot ceea ce a apărut la Pro Tv, cu titlu de dezvăluire, în materialul intitulat „Oneşti – oraşul fantomă”, fusese adus deja la cunoştinţa publicului larg de echipa riseproject, o aveţi mai jos:

„În anul 2000, rafinăria din Oneşti era încă firmă de stat şi se afla într-o situaţie dramatică. Muncitorii au ieşit atunci în stradă scandând: <Vrem să muncim!>, <Oneşti, nu uita, RAFO este şansa ta!>. Situaţia conflictuală de la RAFO, cauzată de încetarea activităţii rafinăriei ca urmare a managementului prost, a dus chiar la blocarea unui drum naţional de către muncitorii revoltaţi”; „În noiembrie 2000… a fost înfiinţată în capitala Austriei o firmă cu 10 acţionari numită RAFO GmbH”; „După operaţiunea de la Viena, Iacubov devine stăpânul RAFO în două etape, reuşind să preia întreaga rafinărie şi să scape de datorii uriaşe la stat”; „În doar un an de zile, rafinăria a ajuns iar să figureze cu datorii imense la stat”; „Aflată încă sub stăpânirea lui Iacubov, rafinăria a făcut un anunţ surpriză: combinatul petrochimic şi datoriile au fost preluate de o firmă din Londra numită Balkan Petroleum”; „Documente din Londra ne-au condus la faimosul Vasile Frank Timiş, fondatorul afacerii Roşia Montană”; „… din acţionariatul Balkan Petroleum făcea parte şi grupul VGB, concern de afaceri românesc patronat de Marian Iancu, zis <Elefantul>…”; „În 2005, după ce Marian Iancu şi Iacubov au fost trimişi în judecată… la RAFO şi-au făcut apariţia alţi investitori misterioşi. Firma Balkan Petroleum și-a schimbat acționarii într-o discreție totală. În locul lui Iancu a intrat în firmă un avocat bulgar, Todor Batkov, care, între altele, a reprezentat interesele lui Mikhail Chernoy, om de afaceri rus căruia la acea dată îi era interzis accesul pe teritoriul Bulgariei pentru desfășurarea unor activități de crimă organizată”;

În loc de epilog vă invit să citiţi materialul complet pe www.riseproject.ro. Se numeşte “Drumul RAFO spre fier vechi: policieni corupţi şi oligarhi ruşi” şi a fost publicat pe 2 februarie 2015. Simţ fin de observaţie. Ca de la zombie la zombie.