Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hașdeu şi-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinţ, un romantic şi un erou ca el şi-o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe şantiere şi foarte puţine monumente. Dar planurile acestor şantiere sunt suficiente să acorde semnificaţie istorică unei întregi epoci. ” – Mircea Eliade

Personalitatea, opera şi creaţia lui Bogdan Petriceicu Hașdeu sunt şi vor rămâne actuale pentru o cultură, care recunoaşte forţa geniului uman de a cuprinde imensitatea cunoaşterii adevărului. ”  – Lorina Pîslaru

“Istoricul simte şi vede cu ochii cugetului panorama tuturor scenelor trecute, cărora le dă o nouă viaţă; căci dacă nu o simte, nu o vede, opera sa rămâne rece şi diformă”. Zaciu M., op.cit., p. 246.

În plan imediat apare suferinţa colectivă provocată de disensiunile sociale din România la 1859-1860, când, aşa cum scrie poetul: “…ar fi o ironie să cânt cu flori şi stele/ În veacul nostru pe pământ, Când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,/ Iar adevărul geme, tempește şi rezbele./ Blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!” (Viersul). Problemele vieţii româneşti par a fi pentru poet “o imensă rană” ce “exaltă din cangrenă un colosal miasm!”.

B.P. Hașdeu ne-a lăsat o valoroasă moştenire literară şi ştiinţifică. Prin cunoştinţele sale vaste şi multilaterale, prin cunoaşterea perfectă a multor limbi, el poate fi inclus în lista celor mai valoroşi oameni de la noi.

În rândurile ce urmează ne vom concentra nemijlocit atenţia la scrierile sale literare, care prezintă interes şi pentru generaţia în creştere. Mai întâi de toate se cere de subliniat că marele erudit al neamului nostru era ferm convins în faptul că adevărata literatură îşi găseşte izvorul în creaţia orală a poporului.

În perioada sa de debut a fost şi culegător de folclor. Colecţia de prin anii 1852-1854 de folclor moldovenesc constând din 57 de texte (32 cântece lirice, 2 strigături, 12 balade, 4 ghicitori, 5 descântece, 1 pluguşor), datează, potrivit cercetărilor, de prin 1853, an când abia audia cursurile universitare din Harkov (Romanenco susţine că Hașdeu le-ar fi cules din zona Chişinăului – Dubăsari, în timpul vacanţei şcolare). Aceste texte reproduc cu fidelitate formele dialectale, semn că tânărul culegător a fost călăuzit de norma respectării autenticului. (Ion C. Chiţimia, Folclorişti şi folcloristica românească, Bucureşti, 1968, pag.42.)

Simbioza dintre folclor şi lingvistică se datorează, după opinia sa, faptului că ambele se constituie ca ramuri ale filologiei comparate; astfel înţeleasă, filologia comparată devine o ştiinţă prin intermediul căreia „fenomenele îşi arată înrâurirea originară”, Hașdeu considerând că folclorul poate servi ca document istoric. Posibilităţile sale de folclorist Hașdeu le reprezintă în Cărţile poporane ale românilor în sec XVII în legătură cu literatura poporană cea nescrisă şi vol. 2 al lucrării Cuvente den bătrâni, distinsă de Academia Română în 1880 cu premiul „I. Heliade Rădulescu”în valoare de 5.000 lei aur.

Timp de aproape o jumătate de veac, folclorul nu a lipsit din periodicele publicate sub egida lui. Hașdeu şi colaboratorii săi publică numeroase materiale folclorice şi articole referitoare la cultura populară în Foaie de istorie româna, Lumina, Satyrul, Traian, Columna lui Traian şi Revista nouă. (Ovidiu Papadima, Folclorul în periodicele lui Hașdeu, în Studii de istorie a literaturii române de la C.A. Rosetti la G. Călinescu, Bucureşti, 1968, pag.224)

Studierea îngemănată a limbii populare şi a folclorului va deveni de la Hașdeu tradiţie. Formula lui Densusianu grai şi suflet e mărturisirea expresă a acestei concepţii, graiul fiind învelişul sonor a ceea ce creează sufletul, adică totalitatea culturii spirituale.

Folcloristica românească îi datoreşte lui Hașdeu şi o seamă de contribuţii cu privire la caracteristicile folclorului. Clasificarea speciilor folclorice a fost înainte de Hașdeu fragmentară şi sporadică, culegătorii delimitând doar unele specii ale poeziei populare.

Obsesia lui pentru începuturi explică interesul persistent pentru originea noastră dacă. În opoziţie cu secolul lui, Hașdeu se apleacă spre strămoşii îndepărtaţi ai neamului său şi introduce dacii în conştiinţa românească. Hașdeu întrevede dacismul în câteva aspecte folclorice care devin prin acesta fundamentale. În primul rând doina, adică lirica populară îşi are începuturile în lumea dacă. Penuria de documente cu privire la istoria dacilor ducea în chip firesc la suplinirea acestora prin reconstruirea mitologiei lor. Ea l-a urmărit pe Hașdeu de la începuturile activităţii sale ştiinţifice. Izvoarele acesteia erau basmele populare care au transmis, adesea în forme deghizate, multe din reprezentările mitologice ale strămoşilor. Potrivit lui Hașdeu, zmeii cu care se luptă la tot pasul eroii basmului român „oare cine poate fi dacă nu aceia, de pe drapelurile cărora basoreliefurile de pe columna lui Traian reprezintă dragoni şi balauri”.

Maria Dohotaru/UZPR