COVID-19 a făcut ravagii la nivel mondial, social şi economic. Această epidemie a dus la o izolare fizică, dar şi la o îndepărtare fără precedent de cunoaştere prin avalanşa de ştiri false, dezinformări şi teorii ale conspiraţiei. Am devenit din ce în ce mai dependenţi de media socială pentru informaţii, de cele mai multe ori aceste informaţii nu au însă nicio legătură cu situaţia reală, cu adevărul.
Actuala izolare epidemică ne-a adus în situaţia în care individul obişnuit nu poate distinge adevărul de fals prin raţiune. Nimeni nu ştie numărul real de persoane infectate cu coronavirus.
În plus, există asimptomaticii, şi chiar la persoanele simptomatice boala devine vizibilă doar după câteva zile de la infectare. Deci, oricare dintre noi poate fi, la un moment dat, un potenţial vector al bolii. Şi oricând poţi deveni victimă fără să ştii. Din punct de vedere filozofic te afli în ceea ce teoreticienii numesc luarea deciziilor în condiţii de incertitudine. Nu ai cum să estimezi probabilităţile că eşti bolnav sau contagios – victimă sau vector.
Trăim într-o lume în care informaţiile au devenit din ce în ce mai dificil de prelucrat. O lume cu ştiri false sofisticate şi capabilităţi profunde, combinate cu tehnicile vechi de manipulare, ca în George Orwell, o lume în care viaţa virtuală gen Matrix influenţează deciziile noastre din lumea reală.
Convingerile noastre nu sunt doar lucruri pe care le consimţim, ci sunt lucruri care ne determină. Miza credinţelor este mare, iar noi, odată ce le avem, tindem să le păstrăm. Curios, suntem vioi dar nu putem trăi…..
Furnizorii de conţinut concurează pentru atenţia noastră, oferind imagini şi mesaje mai mult sau mai puţin manipulatoare. Suntem încurajaţi să punem accent pe judecata instantanee, pe baza căreia să se poată construi o naraţiune conformă scopurilor, cu o dietă de informaţii care să ne ferească de viraje neprevăzute.
Toate aceste aspecte sunt groaznice pentru democraţie. Ne pot face să ne simţim implicaţi în politica zilei, dar este doar o problemă sau un marketing din ce în ce mai elaborat. Politica reală este a marilor interese comerciale care se bazează doar pe percepţiile noastre. Când capacităţile noastre de judecată sunt externalizate în acest fel, pierdem sensurile reale.
Suntem într-un proces de tranziţie emoţională şi este un timp în care ne dezvoltăm rezistenţa şi capacităţi noi de adaptare.
Mulţi au început să simtă că au pierdut libertatea de decizie asupra propriilor vieţi, au pierdut afacerile, slujbele, identitatea şi, mai ales, siguranţa. S-a produs o moarte nu fizică, ci una emoţională, spirituală, o moarte bruscă a rutinei vieţii. Majoritatea oamenilor au renunţat conştient la nevoile, la obişnuinţele sau la planurile vieţii lor.
De dragul binelui. Şi totuşi au făcut aceste gesturi cu neputinţă, cu suspiciune, cu incertitudine. Era împotriva voinţei lor. La început nu îţi dai seama ce efecte urmează, dar mai apoi ele încep să vină din urmă.
După confuzie şi goana de a acoperi incertul, urmează încă o realitate. Apare în sinele nostru furia. Ne dăm seama că suntem nedreptăţiţi. O furie nu din frică, ci survenită din nesăbuinţa şi nepriceperea altora. Din sfidarea celor infectaţi, din inconştienţa unora ce doreau să se împărtăşească religios, din lipsa de reacţie poate a Uniunii Europene – motivele pot fi nenumărate. Anormal şi bizar, trăim intens, dar nu se cade a vieţui
Bucureştiul a intrat în scenatiul roşu, dar oamenii au nevoie de speranţă pentru a putea merge mai departe. Au nevoie să ştie ce urmează după o astfel de situaţie. Cred că Raiul a apărut din nevoia noastră de speranţă. Pur şi simplu pentru majoritatea oamenilor este greu de conceput că lucrurile se încheie definitiv într-un punct anume. Avem nevoie să sperăm, să putem privi dincolo de ceva, să credem că viaţa merge mai departe. Nu doar cea spirituală în cazul de faţă. Economic, social, emoţional, ne-am transformat subit în zombies cu toţii. Anormal şi bizar, trăim intens, dar nu se cade a vieţui…
Însă speranţa revine abia după acceptarea a ceea ce trăim acum. Şi încă e nevoie de timp. De ce? Pentru că, psihologic, între furie şi acceptare, va fi depresia, tristeţea acută sau poate una mai puțin intensă, dar va fi. În viitorul apropiat comunicatele ar trebui să conţină răspunsuri la interdicţiile comunicate. Unde ne conduc ele? Ce obţinem clar şi specific pe termen mediu şi lung de timp? Poate nu în cifre, că e mai greu, dar ar fi vital de menţionat aspecte comportamentale şi de sănătate fizică pe care le câştigăm ca societate şi populaţie din toate acestea.
Concomitent, s-a instaurat şi o pandemie psihologică. Care încă priveşte din interior spre tumultul de afară, dar când toate acestea se vor încheia ar fi bine să fim pregătiţi pentru următoarea fază. În care vom trata psihicul şi nu fizicul. În care va trebui să susţinem descărcări emoţionale, jeliri, tânguiri, tristeţe, depresie şi abia apoi vom putea să ne revenim. Nu este un scenariu de groază. Este travaliul pierderilor de orice fel. Doar că unii vom îmbrăţişa din procesul schimbării de pe acum, alţii vor fi încă un timp în negare, dar mare parte va trebui să trecem prin el şi să digerăm situaţiile cu care ne confruntăm şi astfel îi vom sprijini să iasă la liman şi pe cei de lângă noi.
Schimbarea niciodată nu vine uşor şi acest timp e unul foarte propice pentru ca oamenii să devină mai relaţionali, mai întorşi către ei şi aproapele lor şi mult mai puţini factuali. Şi fiindcă veni vorba… cred că ar fi timpul să se reflecteze la înfiinţarea Ministerului Sănătăţii Mintale… Sunt multe iniţiative private pe această temă care ar trebui să le dea de gândit unora.
MARIA DOHOTARU/UZPR
