Băi nene, sunt topit după telefoanele mobile! Sunt fiert! Mai ales de când am revenit acasă. E mişto rău să suni pe câte unu’! Ţrrrrr, ţrrrrr. Şi iar. Ţrrrr, ţrrrrr. Băi, să-mi trag una! Nu răspunde. Da’ nici “io” nu mă las. Ţrrrr, ţrrrrr. Ţrrrr, ţrrrrr. Mă văzusem cu omu’ cu o zi în urmă. „Am ceva de vorbit cu tine”, i-am aruncat, în zbor. Ne grăbeam. Şi eu, şi el. „Sună-mă!”, mi-a zis până să se facă nevăzut. Şi sun. Ţrrrrr, ţrrrr. Ţrrrrr, Ţrrrrrr. O avea mâinile ocupate, ce-o avea de nu răspunde? Sau oi fi greşit eu numărul? Mă uit pe ecranul telefonului. Da’ de unde! Am sunat unde trebuie. Mă aşez. Până îmi răspunde amicu’, îmi trag puţin sufletul. Băi băiete, e nasoală rău! Cred că mai uşor aş da de Obama decât de ăsta, de-l tot sun. Reiau procedeul de încă vreo trei ori. Nimic. Mă iau cu treabă şi nu mai insist.
Ziua a doua. Oraşul mic, doar ştiţi. Dai nas în nas când vrei şi când nu vrei cu toată lumea. Eheee!!! Ce vă spuneam! Na că-mi pică muşteriul în plasă. „Ce faci, mister? Te-am sunat ieri de-am zăpăcit!”. „Aaaa, da?!!!”. Şi-mi serveşte una grea de tot: “N-am văzut!”. Aici, răspunsul diferă de la o persoană la alta. “Mi-am uitat telefonul în maşină!”, “L-am avut pe silenţios”, “Îmi face figuri telefonul, nici nu mi-a apărut apelul! Şi de când zic că-l schimb!”, “Mi l-a scăpat fi-miu în veceu!”. Asta ultima e de la mine, v-aţi prins. Buuun.
Ziua a treia. Nu mai sun pe nimeni din oraş. Fac pauză o zi. Cred că dacă mai caut pe cineva la telefon şi nu-mi răspunde, o iau cu capu’! Mamăăăă, ce-i sună unuia telefonul, fix în faţa mea! Zici că-i sirena de pe poliţie. Urlă rău de tot, nu alta! Şi nu se opreşte cu una, cu două. Omul duce o mână spre buzunar. Durează puţin, până se scormoneşte după el. Ce sculă are omul! „Unu de ăsta le-ar trebui şi amicilor mei”, gândesc. „Telefonul ăsta e dat naibii, se aude şi de pe lumea cealaltă!”, îmi zic. Ţrrrrrrrr, ţrrrrrrrr. Ţrrrrrrrr, ţrrrrrrrrr. „Da’ răspunde, tati, odată, că-i pică lu’ aia borcanele de pe raft, de la vibraţii!”. Vedeţi, dacă telefonul ar fi fost al unei femei, ar fi fost mai simplu. Ele îşi poartă telefoanele cu mândrie, la vedere, galant, în mâna de care stă spânzurată şi geanta. Telefonul e ca o bijuterie pentru ele. Până acum, o ea ar fi răspuns de trei ori: „Da, fată!”. Gata, a dat Dumnezeu: „Da, vă rog!”, rosteşte politicos şi bine articulat tovarăşu’. Hopaaaa! Ăsta-i unul dintre cei pe care-i sun şi nu-i găsesc aproape niciodată. Îi ştiu bine vocea. Cum de nu l-am recunoscut? Trag cu ochiu’ mai bine. Da, da, el e! Hai să nu-l deranjez. Mă depărtez discret. Să nu fiu răutăcios, deşi i-aş spune vreo două!
Ziua a patra. E dimineaţă. Îmi ridic telefonul de pe birou, caut un număr în agendă (ce fraier, îl găseam mai simplu în registrul apeluri efectuate, îl mai formasem de zeci de ori zilele astea!) şi apăs tasta verde. Ţrrrrrr, ţrrrrrrr. Şi iar. Ţrrrrrrr, ţrrrrrrrr. V-aţi prins, sun la tipu’ de ieri, cu soneria aia criminală. Ia! „Alo”, pronunţ cu jumătate de gură, neîncrezător. O voce suavă îmi răspunde amabil: „Aţi apelat căsuţa poştală a abonatului 07xx xxx xxx”. Nu se poate aşa ceva! Repet acţiunea! Ţrrrrrr. Don’şoara de mai devreme e tot acolo. Calmă. Plăcută. Respectuoasă. Ce n-aş da s-o cunosc! Cât de dulce îmi spune, draga de ea, ce ştie ea mai bine! „Aţi apelat căsuţa poştală a abonatului 07xx xxx xxx”.
Ziua a cincea. Mai e puţin şi vine week-end-ul, şi eu tot nevorbit am rămas. N-am rezolvat nimic din ce mi-am propus. Sâmbăta şi duminica dai de naiba, nu dai de nimeni! E trecut bine de amiază. Mai fac o încercare. La ora asta poate o fi totuşi de găsit careva! „Abonatul apelat are telefonul închis, sau nu se află în raza de acţiune… Vă rugăm reveniţi!”, mă expediază vocea mişto de ieri, şi de alaltăieri şi de toată săptămâna. Pfffff!!!
Mai bine l-aş fi sunat pe Obama! Clar cu el aş fi avut o şansă în plus să vorbesc! Staţi, staţi! N-a că-mi sună mie telefonul! O fi vreunul din oamenii mei. Da’ de unde! E nevastă-mea. Mă cheamă la masă. „Vin acu’!”, îi răspund şi grăbesc pasul spre casă.
„Cum ţi-a mers azi?”, se interesează. „La fel”, îi răspund plictisit. „O iau luni de la capăt”.
