Asta și pentru că el nu a murit acum, ci atunci când nu a mai putut juca fotbal. Din acel moment, Diego a fost ca o pasăre măiastră căreia i s-au tăiat aripile.
S-a drogat prea mult, a mâncat în neștire, n-a mai știut nici măcar să bea omenește. A încercat să fie antrenor, antreprenor, manager, prezentator, selecționer, mentor și nici una nu i-a ieșit, pentru că Maradona și-a pierdut nu doar reperele, ci și reflexul de supraviețuire. Din momentul în care n-a mai putut să zboare, titularul absolut al înălțimilor s-a cufundat în fiecare zi, puțin câte puțin, în moarte. Deși a fost înconjurat mereu de oameni, Diego a fost teribil de singur, luptându-se cu depresia cauzată de destinul de a fi fost unic și cel mai mare, în același timp. Un astfel de om nu poate avea prieteni, ci doar semeni pe care îi îngăduia alături. Când a ieșit de pe dreptunghiul verde, Diego nu a mai știut să respire.
Dacă se joacă fotbal în cer, cum se tot spune pe aici, astăzi îngerii s-au oprit și i-au aruncat mingea. Maradona a jonglat puțin cu ea, apoi a trimis-o puternic în sus, cum obișnuia să facă la încălzire, după care a oprit-o pe gât și a întors-o imediat pe cap, zâmbind împăcat. Dumnezeu, care privea la fel de încântat cum am privit dureros de puțini ani și noi, a aplaudat și a zis: “Cu tine chiar m-am autodepășit. Bine ai revenit acasă, Diego!”
De aceea și cred că trebuie să-i celebrăm viața printre muritori, nu să-l plângem!
Daniel Șendre, jurnalist
