(P)

Deunăzi, stăteam la povești cu soțul unei verișoare a Cristinei, nevastă-mea. Sorin este bucureștean, dar stă în Canada de aproape 25 de ani. Zilele astea este acasă, în România, într-un concediu. Oameni super, și el, și Giany, soția lui.

Discutam diverse. La un moment dat, Sorin a remarcat că românii care trăiesc acasă sunt parcă prea încordați. Mereu pregătiți să-ți taie macaroana. Nici măcar nu apuci să le spui ceva care i-ar putea deranja, că imediat sar de cur în sus!

Ca exemplu, mi-a relatat un episod dintr-un restaurant din București, unde ospătărița a și luat figura aia acră, când, dintr-o “regretabilă” eroare a celor care alcătuiau grupul abia sosit, DOUĂ persoane au întrebat, la un interval scurt de timp, unde este toaleta.

Dar Sorin a mai remarcat un lucru interesant. Aici, în România, respectul este suprem, ne adresăm cel mai adesea unii altora doar la persoana a doua plural. În Canada, mi-a spus, clientul își permite să-l abordeze diferit pe ospătar. Iar ospătarul răspunde la fel, cu zâmbetul pe buze, cel puțin amical măcar, dacă nu chiar prietenește.

Noi ne “domnim” de dimineață până seara, dar tot încrâncenați suntem. Și dăi, și luptă!, vorba lui Dandanache, din opera lui Caragiale, “O scrisoare pierdută”.

Ne domnim, dar parcă abia așteptăm să băgăm cuțitul!

Că poza nu e cu Trotușul, că e Cașinul, că apa nu s-a umflat atât, că mincinoși, că de-alea….

Doamne-ajută să fie bine! Ca să nu fie rău, o știți pe asta, nu?

P.S. – Cinste pompierilor, care vin mereu să ajute. Și câte prostii le mai spun unii, m-am convins încă o dată azi, la intervenția acestora de pe Mihai Bravu.

P.P.S. – Apropos, ce vă sugerează poza care ilustrează acest editorial?