Fotbalul românesc și-a pierdut, astăzi, unul dintre marile sale repere morale, o stea care nu a strălucit prin zgomot, ci prin lumină calmă și caldă: Emeric Ienei. Un domn al sportului, un antrenor cu glas de profesor blând, dar cu privire de general. Un om care nu urla, ci convingea. Care nu impunea respectul, ci îl inspira.
Când am auzit vestea trecerii sale la cele veșnice, am simțit nevoia să scot din sertarul amintirilor o întâmplare de acum un sfert de secol. O poveste despre un interviu care mi-a schimbat destinul și mi-a dublat salariul. Dar, mai ales, mi-a dublat încrederea că visul și perseverența pot face minuni.
Era anul 2000, iar eu aveam 24 de ani. Lucram la Radio Deea, un post tânăr, plin de entuziasm și improvizație, dar și de visători convinși că microfonul poate mișca lumea.
Aveam o emisiune de sport luni seara, în direct, o oră de pasiune, în care fotbalul românesc era analizat cu inocența unui copil care încă mai crede că mingea e rotundă pentru ca toți să aibă șansa să o atingă.
Într-o astfel de zi, mi-a încolțit o idee năstrușnică: să-l sun pe Emeric Ienei, noul selecționer al României (îl înlocuise pe Victor Piţurcă, destituit în urma unui scandal), cu doar câteva săptămâni înainte de Euro 2000. Aveam un număr obținut pe căi de presă, un telefon fix cu parolă și un plan care atârna de un fir subțire de curaj.
Am cerut codul de la telefonul fix lui Mitică Păunescu, directorul postului, sub pretextul unei “surprize”. Mi-a aruncat o privire suspicioasă, dar mi-a spus: „Vezi că a rămas decodat”. În treacăt fie spus, pentru cei mai tineri, apelurile către un telefon mobil de pe unul fix costau foarte mult la vremea aceea, de aceea fixurile erau adesea restricţionate cu parolă.
Cu inima cât un purice, am format numărul. La capătul celălalt mi-a răspuns o voce feminină, elegantă și caldă: doamna Iulia Gyulai, dublă medaliată olimpic, soția lui Ienei. I-am explicat scopul apelului: un scurt interviu despre șansele României la Euro. Mi-a răspuns cu politețe, dar și cu o undă de scepticism: „E greu, domnule drag, nea Imi nu prea acceptă așa, pe nepregătite…”. Am insistat cu un amestec de umilință și speranță, spunându-i că suntem un radio mic de provincie, că nu vom pune întrebări incomode, că vrem doar să-l auzim. S-a făcut o liniște scurtă, apoi am auzit vocea ei strigând: „Imi, vino puțin, te caută un băiat de la radio!”. Câteva secunde mai târziu, vocea aceea blândă, pe care o știam doar din conferințele de presă de la televizor, mi-a umplut receptorul: „Bună seara, sunt Ienei. Despre ce e vorba?”
I-am spus ce doream. Nu m-a întrerupt. Nu m-a grăbit. A acceptat. Așa s-a născut, în direct la Radio Deea, unul dintre cele mai neașteptate interviuri din viața mea. Mai întâi, am dat citire unor comentarii apărute în presa centrală despre un amical cu Grecia, 2-1 pentru noi. Apoi am spus, ferm și încreyător: „Iar acum, dragi ascultători, să aflăm și care este punctul de vedere al selecționerului echipei naționale a României, domnul Emeric Ienei, pe care îl avem în direct prin telefon”.
Ne propusesem cinci minute, aşa stabilisem în prealabil. Am stat aproape douăzeci. Am vorbit despre fotbal, despre încredere, despre spiritul echipei, despre tactică, despre adversari. Ienei vorbea rar, limpede, cu o noblețe pe care astăzi o mai găsești doar în cărți. Nu ridica tonul niciodată. Fiecare frază era o lecție de echilibru.
Când am închis microfonul, simțeam că plutesc. Nu doar pentru că obținusem o exclusivitate, ci pentru că trăisem o lecție de demnitate și modestie, transmisă live.
După emisiune, fixul a sunat. La capătul firului, vocea gravă a lui Mitică Păunescu: „Spune-mi că ai casetă martor!”. „Da”, am răspuns, tremurând ușor. „Mâine dimineață, la birouri.”
A doua zi, m-a primit cu un zâmbet larg. Mi-a strâns mâna și m-a felicitat: „Ai făcut o treabă mare, băiete!”. Apoi, cu o naturalețe dezarmantă: „Cât iei pe lună?”. I-am spus. A zâmbit: „De azi înainte, dublu.”
Am plecat de acolo plutind. Ienei nu doar că mi-a acordat un interviu. Fără să știe, mi-a schimbat traiectoria.
De atunci au trecut 25 de ani. Am făcut sute de interviuri, cu oameni mari și mici, din sport și din afara lui. Dar puțini m-au învățat atât de multe despre caracter ca „nea Imi”.
Emeric Ienei nu a fost doar antrenorul care a adus Cupa Campionilor Europeni la București în 1986. Nu a fost doar selecționerul care ne-a dus în optimile Mondialului din ’90 și în sferturile Euro 2000. A fost omul care, în doar 15 minute de dialog, m-a făcut să înțeleg ce înseamnă noblețea în fotbal.
A fost, și rămâne, Gentlemanul absolut al sportului românesc.
Astăzi, când îi spunem adio, nu pot să nu zâmbesc gândindu-mă că dacă există un „teren al drepților”, acolo, în tribunele cerului, Ienei deja așază echipa perfectă: calm, precis, cu acel ton blând care făcea și mingea să asculte.
Dumnezeu să-l odihnească pe „nea Imi”, omul care, într-o seară de luni, la Radio Deea, mi-a dublat salariul. Şi visul. (foto: Facebook / Radio Deea)
