În  anul 1893, tineretul din satul Poiana Sărată, primul sat din Transilvania aflat pe valea Oituzului, se pregătea să sărbătorească Sîntilia. Sărbătoarea începea cu un program artistic, conceput și îndrumat de preotul și învățătorul satului și ”pus în scenă” de studenții sosiți la sărbătoare și de elevii sosiți în vacanța de vară, precum și de către tinerii țărani din sat. În acel an se pregătea pentru serbare piesa ”O noapte furtunoasă”, apoi recitări – Peneș Curcanul și alte poezii patriotice de Vasile Alecsandri, iar corul format din fetele și feciorii satului, sub conducerea învățătorului Birț, pregătea bucățile ”Pe-al nostru steag e scris unire” de Ciprian Porumbescu, marșul românilor de la 1848 – ”Deșteaptă-te Române” precum și alte melodii patriotice și populare.

Preot în sat era Ioan Ghe. Olteanu, fiu al satului, cu studii liceale la Brașov, înfocat patriot. Abia întors de la Viena, unde împreună cu alți numeroși delegați, mersese să susțină revendicările Memorandului în fața curții imperiale, se întorcea dezamăgit și îndurerat, delegația nefiind primită de împărat. Preotul s-a gândit să dea o replică stăpânitorilor de atunci, propunând tinerilor ca în a 3-a zi a sărbătorii, când petrecerea urma să aibă loc în grădina numită ”a Popii” de pe malul Oituzului, să se înalțe tricolorul românesc pe cel mai înalt brad aflat în grădină și toată suflarea românească să cânte ”Pe-al nostru steag e scris unire” și ”Deșteaptă‑te Române”, după care să se joace Hora Unirii în jurul bradului cu tricolorul arborat.

Program s-a desfășurat așa cum fusese ”regizat” de Preotul Olteanu și profitând de pauza creată după jucarea Horei Unirii, ridicat pe o movilă de lângă brad, preotul a ținut un discurs de adevărat patriot român apoi a dat citire, în întregime, Memorandului.

La miezul nopți, petrecerea s-a încheiat iar participanții, cu făclii de rășină în mâini, s‑au îndreptat spre case.

Mare a fost mâhnirea sătenilor aflând a doua zi că părintele Olteanu, în zorii zilei, a fost luat de 4 jandarmi și dus la Sf. Gheorghe apoi la Seghedin unde a fost judecat și condamnat la 2 ani și 6 luni temniță grea.

Peste 11 ani, ziarul ”Tribuna” din Arad publică în numărul din 2/15 decembrie 1904 o corespondență primită de la același inimos preot din Poiana Sărată. Deși se referă, în special, la sărbătoarea de Sfântul Ilie, ”hramul satului”,  relatarea este o aspră critică la adresa celor care, în scopul de a dezbina, ascund sau de faimă tot ceea ce ar putea să unească și să aducă împreună pe cei de etnii diferite.

Așa se facă că preotul constată pe viu, la sărbătoarea Sîntiliei din 1904, petrecerea împreună a tinerilor români, unguri, nemți, uniți în hotă cu 3 inele, una în alta, jucată pe dealul din fața bisericii din sat.

 ”Obiceiuri româneşti.

În comuna Poiana-Sărată tineretul nu petrece – ca în alte comune – Dumineca cu joc la cântecul lăutarilor, ci o singură dată în fiecare an, anume la Sf. Ilie (20/ѴП ) când se serbează hramul satului.

Atunci tineretul îşi aduce din ţară 6–8 lăutari, 3–4 vioriști, 3–4 cobzari şi petrec şi petrec de cele mai multe-ori o săptămână întreagă. În fiecare zi la 2 ore d. a. jocul este „pe deal” adică în locul liber din faţa bisericei gr.or. afară de cimitir, care e îngrădit. Baratce (şatre) pentru a putea bea omul o bere, un vin, se fac cu zile înainte. Tot satul – dacă e vreme frumoasă – este „pe deal” pentru a vedea tineretul petrecând. „Sîntilia” a eşit pe deal şi Românul nostru destul de năcăjit altcum, îşi uită năcazul, lipsa şi să bucură sa se veselească şi el odată într’un an.

A doua zi întră în joc şi fetele de măritat şi acum jocul ţine „pe deal” până la miezul nopţii. Petrecerea e curat  românească şi o petrecere, căreia i-s’a dus vestea. De aceea şi vin mulţi din satele vecine din România (Poiana Sărată fiind situată la frontieră) vin şi din lăuntru Români şi străini pentru a admira portul şi jocurile flăcăilor şi fetelor noastre. Hora, deadoi (ca la Brează) Sârba, Slănicul, Brîul, Bătuta etc. sunt jocuri, cărora numai Românul jucându-le le poate da farmecul şi eleganţa. Petrecerea e generală, participă sărac şi bogat, boier şiţăran, căci nu de puţine ori vin cete din vizitatorii Slănicului din Moldova cari răpiţi se prind în Horă precum şi maghiari din K.-Vásárhely (Târgu Secuiesc, n.n., Trei-scaune.)

Astă-vară petrecerea a fost foarte reuşită. Fiecăruia îi râdea inima văzând, cum s’au format trei hori una ‘ntr’alta jucând foarte mulţi străini, cei cari nu ştiau, învăţând hora românească.

Ba să fi văzut cum neaoşii unguri băteau sârba, ai fi rîs mult văzându-î desbrăcaţî de şovinismul lor la auzul dulce al cântecelor noastre.

Caracterul petrecerei este cald, frăţesc lipsit de neînţelegeri între tineret. În una din sări, îmi reamintesc acea petrecere şi văd înaintea ochilor mei tabloul de là Sf. Ilie, văd cele trei Hori ca atâtea inele, văd jucând In ele Români, Unguri, Nemţi şi îmi vine în minte şi tendenţa de a ne despoia de limbă şi jocuri a celor de sus, cari trăesc în o sferă de halucinaţiuni şoviniste, şi mi-am zis: Voi de ce nu vă pogorâţi din lumea ce numai în creerul vostru există, în lumea reală? de ce nu căutaţi a pătrunde în inima şi caracterul popoarelor, asupra sorţei cărora şi asupra viitorului cărora voiţi a aduce norme, cari trecute prin formele şubrede ale constituţionalismului actual devin legi? O, de v’aţî coborî, atunci v’aţî convinge, că poporul român are note date de natură, cari nu i-se pot nici răpi nici nimici, fie chiar prin legi; note, cari involuntar, inconştient se impun a fi admirate chiar şi de duşmanii lui.

Ioan G. Olteanu.” (foto: poianasarata.wordpress.com)

Maria Dohotaru