În Anul Centenarului făuririi statului naţional unitar român, eveniment marcat prin încoronarea Regilor României la Alba Iulia (15 octombrie 1922), Randonneurs România şi Adevăraţii VeloPrieteni, în calitate de Reprezentant Naţional al Randonneurs Mondiaux, au organizat a doua ediţie a ultra brevetului ciclismului de anduranţă din seria BRM 1200+ (Brevets Randonneurs Mondiaux): Drumul Dunării Randonneur.
Evenimentul Drumul Dunării Randonneur, organizat în perioada 26-31 august 2022, a constat într-o tură de anduranţă dedicată cicliştilor amatori, care pentru obţinerea brevetului BRM 1200+, au trebuit să parcurgă traseul de la Bucureşti la Baziaş şi retur, de 1404 km cu aproximativ 7000 de metri diferenţă de nivel, în maximum 117 de ore ( aproximativ 5 zile).
Oneșteanul Daniel Berescu, comisar în cadrul Poliției Onești, s-a numărat printre cei 53 de cicliști amatori din 10 țări – România, Bulgaria, Grecia, Austria, R. Moldova, Bosnia-Herțegovina, Germania, Elveția, Rusia și Statele Unite – care s-au aliniat la start.
Căsătorit și tatăl a doi copii, comisarul Daniel Berescu este în poliție de vreo 23 de ani. „Este un băiat de zahăr” îl descriu colegii, care îi admiră pasiunea faţă de ciclism. În ultimii 5 ani, spune aceştia, Daniel Berescu a participat la mai multe concursuri internaţionale de ciclism, in Italia, Grecia, Slovenia, etc.
La câteva zile după finalul cursei București – Baziaș și retur, timp folosit probabil pentru a-și recupera energia risipită de-a lungul celor 1.400 de kilometri parcurși pe două roți, comisarul oneștean a relatat experiența trăită pe parcursul celor 5 zile de concurs.
O redăm în întregime:
De-a lungul Dunării, pe bicicletă – prima parte
Toți trei stau în holul de la intrare. Simt cum mă invadează un val de căldură. Ochii mi se umezesc brusc . Îmi iau, cu glas frânt, scurt, rămas bun de la soție și copii. Să nu mă vadă plângând! Mă întorc ținând bicicleta strâns în mănă . Ușa se închide în spatele meu. Peste valul de căldură se rostogolește imediat o senzație de bucurie profundă: lacrimile de despărțire se usucă în bucuria răcoritoare a plecării împăcate de acasă . Pentru prima oară, familia și bicicleta își predau ștafeta nestrivindu-mă între ele.
Să pornim spre București la Drumul Dunării cu ai săi 1404 km! Drumul spre punctul de start-Pantelimon-se (pe)trece în convorbiri cu cei dragi, repede, ca tot ce e minunat.
La locul de start, întâlniri cu ceilalți pasionați cicliști smulși și ei din cotidian pentru o nouă călătorie dorothiană. Îi observ și mă observ. Ce-i face pe acești bărbați, soți, copii mari să se înhame în asemenea splendid chin? Unii sunt veniți din America, alții din împrejurimi (Grecia, Bulgaria, Bosnia), respectiv împrejurimi mai îndepărtate (Austria).
În așteptarea startului, frecăm menta cu mai mult sau mai puțină grație și ne învârtim pe lângă biciclete, bagaje, gânduri și îngrijorări în așteptarea plecării . Mă întâlnesc cu Apostolis, salvatorul meu din Bulgaria, care terminase cu trei zile în urmă un alt brevet de 1200 kilometri în Spania, plecase de acolo, acasă, cu avionul și venise din insula lui grecească, cu mașina, 1000 și ceva de kilometri pentru a participa la altă nebunie .
În sfârșit, startul!
Se pleacă în strigătele de spartan ale lui Cristi S.
Calculul matematic și analiza de dinaintea cursei pornesc de la următoarele date: se pleacă de vineri, de la ora 20:00 și se sosește, cel târziu, miercuri, la ora 17:00 (cinci zile zile și o noapte) având puncte de control cu duș și loc de somn la kilometrii 200 , 400 , 600 , 941 , 1146 și 1255.
Sunt unii care nu dorm decât câte 10, 15 minute pe marginea drumului . Nu sunt ca ei și am nevoie de somn, de preferat la unul din locurile de cazare.
Trebuie să fac cât mai mulți kilometri în noaptea de vineri și sâmbătă până spre noapte. Mintea gândește, dar nu îndrăznește să propună: mers într-una 600 kilometri până la punctul de control de la Drobeta . Vine în schimb bulgarul Dmitriy cu o foiță scrisă impecabil în românește, în care apare împărțirea clară pe ore și etape a traseului . Rețin doar împărțirea pentru primele două zile: 600 km până la Drobeta până sâmbătă la miezul nopții și 355 kilometri de la Drobeta la Baziaș și retur, pentru a doua zi. Dragoș, moldoveanul meu din tura din Bulgaria, din Grecia, din Bosnia și din România, îmi spune să încercăm nebunia.
Livrez creierului meu informația și el o dă mai departe minunii dumnezeiești care e corpul omenesc.
Primele 28 de ore au fost un vârtej pe bicicletă cu viteză medie de circa 30 kilometri pe oră prin câmpiile din Lunca Dunării . A fost un bulgarian –moldavian job executat perfect cu bulgarii Dmitriy și Lazar respectiv moldoveanul Dragoș, la conducere. Țin minte doar cum îmi pulsau mușchii în încercarea de a sta după ei. La început, pauzele le făceam la două – trei ore .
Noaptea a fost superbă: ca un vis pe bicicletă, numai că acum picioarele chiar bobinau la pedale . Temperatura ideală, cerul plin de stele.
Primul punct de control la Lehliu Gară– La Partid . Am pierdut cam mult timp acolo.
După ce am plecat, am mers o bucată cu bosniacul care călărește bicicleta la orizontală. Ne-am îndepărtat de el duși de furia bulgaro-moldoveană.
Am ajuns la Giurgiu pe la patru jumătate noaptea. Am stat un pic și aici. Am încercat salteaua . Creierul, care interiorizase comanda pentru cei 600 km , spunea blând dar implacabil: “Să plecăm, drăgălașule! Ne spălăm la Dăbuleni, mâncăm un pepene! Hai! Să plecăm!”
Am plecat. Eu cu Dragoș. Ne tot întâlnim pe drum cu trioul bulgar (la cei doi de mai sus se adaugă Svetlozar cu stilul lui de biciclist în valuri și neregulat).
Câmpie. Bulgaria e colea pe stânga, după rândurile alea de copaci înalți și peste apa Dunării, pe care numai o presimțim, că de văzut o vedem după circa 500 km de la start . Se văd dealurile Bulgariei, peisajul suferind o ruptură câmpie- deal . Pe bulgari zici că-i trage un magnet spre capătul cursei după ce vântul îi respinge dinspre Dunăre: “Nu aveți ce căuta acasă, până nu ajungeți la capăt!” . Și au mers până la capăt, și au ajuns primii, și au trecut partea noastră de Dunăre și au trecut-o și pe a lor și au ajuns fericiți la ei acasă .
Până atunci, am ajuns cu toții la Dăbuleni, la km 400 pe la ora 13:25 . Am făcut duș cu apă murdară, la niște dușuri cu apă rece, ce porneau doar când apăsai pe buton, într-un spațiu de 1/ 3 m . Dacă eram doi sau trei deodată ne stropeam/ spălam reciproc . Săracă Românie bogată! Noroc cu tinerii voluntari, care aveau grijă de noi ca de niște bebeluși . Stat în stare de batjocură, oameni în stare de grație .
Nu avem timp de miorlăieli . Ne schimbăm de haine . Încă 200 km până la Drobeta .
După 100 km ajungem la splendidul pod de la Calafat și la enorma coadă de tiruri de la vamă . Aglomerație . Nu au fost în stare să facă trei benzi pe traseul ăla de drum și se circulă ca la nebuni . Sunt cu Dragoș. Mâncăm o ciorbă, bem o bere, eu două ceaiuri și o cafea și continuăm spre Drobeta .
Ajungem după miezul nopții . Creierul e mulțumit și programează cei 355 kilometri de a doua zi. Alt duș, schimbat la pijamale, somn . Dormit tun circa patru ore . Trezit fără probleme .
Nu știu cum am făcut cei 600 kilometri . Îi pun pe seama lui Dragoș a bulgarilor și le mulțumesc . Știu doar că pe drum, când opream, îmi tremurau degetele de la mâini, buzele, pleoapele, închideam ochii și vedeam, color, forme geometrice neregulate, nu-i închideam și vedem aceleași forme, dar alb-negru, totul până la încălecarea bicicletei, când zbuciumul se supunea bobinatului la pedale.
Creierul și comanda lui.
