Peste 200 de români au fost sechestrați pe Aeroportul Cancun din Mexic, la începutul lunii, trăind clipe de coșmar până în momentul în care au fost într-un final eliberați și s-au putut întoarce acasă.
O experiență oarecum similar a trăit pe pielea sa și fostul secretar de stat în Ministerul Culturii, moineșteanul Paul Cotîrleț. Acesta și-a amintit cu lux de amănunte episodul nefericit pe care l-a experimentat în 2017 și l-a relatat cu lux de amănunte: “Alături de românii sechestrați din Mexic…
Nu aș fi abordat un asemenea subiect dacă nu aș fi trecut și eu printr-un asemenea episod, care se pare că are o ciclicitate. Din nefericire și de această dată au de suferit cetățeni români și chiar membri ai comunității noastre!
La finalul anului 2017, vărul meu (Răzvan Iscu) stabilit în Montreal – Canada, ne-a anunțat că vrea să se căsătorească în vara anului următor și ne-ar dori aproape în ziua nunții. Eu urmam să-i fiu cavaler de onoare, iar părinții mei în rol de nași.
Într-una din ultimele zile de mai, alături de alte 13 persoane (rude și prieteni apropiați) treceam Oceanul Atlantic pentru un concediu binemeritat în Cancun-Mexic. După câteva zile petrecute la soare am dorit a lua avionul către Montreal (chiar în vinerea dinaintea nunții – 8 iunie 2018). 14 din cei 16 “nuntași” făceau formalitățile vamale și se pregăteau pentru o vizită în zona duty-free, când la un semn ni se solicita întoarcerea. Cei de la compania aeriană, și nu organele competente, ne-au cerut să prezentăm pașapoartele pentru încă o verificare. După aproximativ 60 de minute ni s-a dat posibilitatea de a dialoga telefonic cu cineva de la imigrări, iar după acel apel ni s-a refuzat plecarea fără nicio motivare.
A urmat contactul halucinant cu cei de la Ambasada României din Mexic care ne-au comunicat faptul că la ora respectivă persoanele abilitate dorm și că fără ei nu se poate face nimic. Parcă problemele ar ține cont de oră.
Ne-am cazat la un hotel de lângă aeroport, ne-am cumpărat încă un set de bilete pentru zborul de dimineață, iar la prima oră ne-am întors la ghișeu pentru plecare. De la primul contact vizual cu cei de acolo ni s-a făcut semn că ni se va refuza plecarea. A urmat un nou apel mediat de cei de la compania aeriană cu Biroul de Imigrări și o nouă explicație privind prezența noastră acolo. În urma acestui apel ni s-a cerut să avem puțină răbdare pentru a primi răspunsul privind permisiunea de plecare.
Fiind o oră “acceptabilă” am contactat încă o dată Ambasada României în Mexic. După detalierea situației primesc următoarea întrebare: “De ce sunteți așa de disperat să ajungeți în Canada?” Era “bine” dacă ar fi răspuns a mea mama care nu apucase să vadă mormântului fratelui (înmormântat în Montreal) și acum era pe cale să nu ajungă nici la nunta nepotului drag. Motive erau destule, dar oricum nu contau având în vedere că la finalul apelului ni s-a transmis: “Noi ce vreți să facem de aici? Suntem în Ciudad de Mexico.”
Una peste alta eu am fost singurul care a ajuns la această nuntă (doar la partea de seară, după cum puteți vedea), iar ceilalți au fost nevoiți să caute rute alternative pentru a ajunge în România.
Știți ce este mai grav?! Nici până acum, la aproape trei ani distanță nu am aflat motivul real al refuzului…putem doar bănui. Tot la fel de grav mi se pare pasivitatea celor de la ambasadă la aflarea veștilor legate de problemele unor conaționali. Aceleași persoane ce au fost indiferente la “strigătul” nostru se află și acum la “butoanele” ambasadei…ce trebuie să se întâmple ca acești oameni să fie treziți (și la propriu și la figurat)?” (foto: arhivă)













