Moartea are un fel nedrept de a ne face să ne gândim la oamenii pe care i-am cunoscut. La lucrurile pe care le-am spus, la cele pe care nu le-am spus și, mai ales, la cele pe care tot am amânat să le facem. Cu Cristi Lungu am avut o relație simplă, frumoasă și fără prea multe întâlniri în afara meseriei. Dar, dintre toate lucrurile pe care mi le amintesc despre el, cel mai viu rămâne râsul. Și bancurile. Multe bancuri. Și o întrebare pe care i-o puneam de fiecare dată după ce s-a mutat la curte: „Când bem și noi un șpriț împreună?” N-am mai apucat.
Între mine și Cristi erau opt ani diferență. Nu pare enorm, dar la vârstele la care eram copii și apoi adolescenți, opt ani însemnau două lumi.
El avea lumea lui, eu o aveam pe a mea. Nu am crescut împreună, nu am fost colegi de școală, nu am împărțit aceeași gașcă și nici nu am avut povești comune din copilărie pe care să le depănăm la maturitate.
Ne-am apropiat mai târziu, când fiecare își găsise drumul.
Eu am plecat la București și am lucrat în presă. Am trecut pe la Jurnalul Național, într-o perioadă în care ziarul era condus de Marius Tucă, am lucrat la Kickersport, revista germană adusă în România sub franciză de Ionuț Lupescu, apoi la Ziuanews, continuatoarea Ziua, publicația condusă de Sorin Roșca Stănescu.
Cristi și-a făcut propriul drum în presa locală.
Ne-am cunoscut mai îndeaproape în 2015, când m-am întors în Onești.
Relația noastră nu a fost una în care să ne vedem zilnic, să ne sunăm în fiecare săptămână sau să ne povestim viețile la nesfârșit.
Ne întâlneam mai ales pe „terenul” meseriei.
Evenimente, conferințe, acțiuni, întâmplări din oraș. Presă.
Și totuși, de fiecare dată când ne vedeam, era bine.
Nu trebuia să construim conversația. Nu trebuia să căutăm subiecte. Avea Cristi talentul ăsta de a face lucrurile mai ușoare.
Și, mai ales, avea un simț al umorului teribil.
Dacă ar fi să aleg o singură imagine cu care voi rămâne despre Cristi, nu ar fi una de la vreun eveniment de presă.
Nu ar fi o cameră de filmat, un microfon, o știre sau o fotografie oficială.
Ar fi Cristi spunând un banc.
Avea un simț al umorului super dezvoltat. Iar când ne nimeream în afara jobului, de multe ori pe la un prieten comun, începea joaca.
Bancuri.
Eu, unul, nu mai sunt omul de acum 25 de ani care putea să stea până la cinci dimineața spunând bancuri din memorie. Mi s-a mai golit hard-diskul între timp.
Dar cu Cristi funcționa altfel.
Ne trimiteam bancuri pe WhatsApp. Le citeam. Ne răspundeam. Mai găseam unul. Îl trimiteam. Râdeam.
Și, pentru câteva minute, nu mai conta nimic din ce se întâmpla în jur.
Râdeam cu toată gura.
Asta e amintirea mea despre Cristi. Un om care venea cu bancuri.
După ce s-a mutat la curte, am mai căpătat o glumă a noastră.
De fiecare dată când ne vedeam, îl tachinam cu aceeași întrebare: „Când bem și noi un șpriț împreună?”
Era genul de întrebare pe care o pui fără să te gândești că trebuie neapărat să primești un răspuns.
O promisiune amânată, ca atâtea altele pe care le facem în viață.
Și așa trec zilele. Trec lunile. Trec anii.
Până când, într-o zi, îți dai seama că nu mai ai cui să-i pui întrebarea.
Și abia atunci înțelegi cât de importante erau lucrurile pe care le considerai mici.
Cristi s-a stins brusc, în urma unui infarct, la sediul ACUM TV, televiziunea pe care o construise împreună cu Dana.
Avea 58 de ani.
Și, indiferent câți ani ar avea un om, există întotdeauna sentimentul că era prea devreme.
Mai ales atunci când plecarea vine fără avertisment.
Mai ales atunci când omul încă îți este în minte exact așa cum l-ai văzut ultima dată: cu o glumă pregătită, cu un zâmbet, cu ceva de spus.
Moartea nu negociază cu planurile noastre.
Nu știe că mai aveai un telefon de dat.
Nu știe că mai aveai o cafea de băut.
Nu știe că trebuia să bei un șpriț cu cineva.
Pur și simplu vine și închide ușa.
…
Nu știu dacă acesta este un editorial despre Cristi.
Poate că este mai degrabă despre felul în care fiecare dintre noi rămâne în memoria celorlalți.
Un om poate avea o mie de zile de muncă, sute de întâlniri, zeci de proiecte, fotografii, știri și lucruri pe care le-a făcut.
Dar, când nu mai este, cineva își va aminti altceva.
Un râs.
O vorbă.
Un gest.
Un banc.
Eu asta voi ține minte despre Cristi.
Că avea mereu bancuri.
Și că, atunci când ne întâlneam, aveam aceeași întrebare:
„Când bem și noi un șpriț?”
Cristi, uite că n-am mai apucat.
Și poate că asta este partea cea mai grea.
Nu că am rămas fără un coleg de breaslă.
Nu că Oneștiul a pierdut un jurnalist.
Ci că am rămas cu o glumă neterminată și cu un șpriț pe care l-am tot amânat.
Dumnezeu să te odihnească în pace, Cristi!
Iar dacă acolo unde ai ajuns există WhatsApp, sper să-mi trimiți un ultim banc. (foto mare: Facebook/Luminița Pătrățeanu; foto mic: ultimul banc pe care mi l-a trimis Cristi pe WhatsApp)
