O tânără de 25 de ani a trăit ore de coșmar după ce a rămas împotmolită cu mașina pe un drum forestier izolat din pădurea Mărgineni, fiind nevoită să meargă aproape patru kilometri pe jos prin întuneric pentru a găsi semnal la telefon. Ceea ce părea inițial o simplă întoarcere spre casă, ghidată de o aplicație GPS, s-a transformat într-o situație-limită, plină de teamă, frig și incertitudine. Abia când a reușit să prindă o urmă de semnal și să sune la 112, fata a simțit că are din nou o șansă.
Polițiștii au intervenit rapid, au ținut permanent legătura cu ea și au ajutat-o să ajungă în siguranță, iar cu sprijinul unui pădurar au recuperat și autoturismul blocat în noroi. Acum, tânăra rupe tăcerea și povestește, cu emoție și sinceritate, ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte.
„Dragi prieteni,
Scriu aceste rânduri nu din dorința de a mă justifica, ci pentru a clarifica adevărul și pentru a pune punct unei povești care, din păcate, a fost interpretată greșit și denaturată în spațiul public.
În data de 11 noiembrie, am plecat din oraș cu intenția sinceră de a oferi o mână de ajutor. Două fete aveau nevoie să ajungă acasă, iar eu am decis să le însoțesc și să mă asigur că vor ajunge în siguranță. Drumul până la destinația lor a decurs normal, iar traseul pe care îl urmăream pe aplicația de navigație corespundea perfect cu indicațiile oferite de ele.
Problemele au început pe drumul de întoarcere.
Aplicația m-a redirecționat către o rută considerată „mai scurtă” – DJ118B, un drum care figurează oficial ca drum județean din anul 2021. În realitate însă, traseul era un drum forestier plin de noroi, abrupt, îngust, complet lipsit de rețea și semnal de telefonie mobilă sau internet.
La acel moment, am realizat că sunt pe un drum pe care nu-l pot întoarce în siguranță. Mașina aluneca, iar terenul devenea tot mai dificil. În jurul orei 18:00, am rămas împotmolită. Am încercat în repetate rânduri să ies, dar fiecare manevră însemna doar mai mult noroi și mai multă teamă.
Am sperat că, dacă aștept puțin, poate cineva va trece prin zonă — dar zona era complet pustie, fără nicio locuință, fără lumină, fără semnal.
Am stat câteva momente în tăcere, încercând să gândesc limpede. Să plec pe jos în întuneric, într-o pădure necunoscută, era riscant; să rămân acolo, în frig, părea la fel de periculos. După mai multe ore de frică și confuzie, am decis să rămân în mașină peste noapte și să pornesc pe jos dimineața, când se va lumina.
Mă gândeam la familia mea — la faptul că locuiesc cu un membru minor, care nu ar fi realizat că mi s-a întâmplat ceva, și la faptul că nu exista nicio persoană apropiată care să observe absența mea imediat. Am avut o primă intenție de a porni pe jos, cu telefonul care îmi oferea lumina pe traseu , dar frica de întuneric m-a făcut să mă întorc înapoi la mașină, simțeam frica, frig și pentru prima dată am realizat ca viața mea contează pentru cineva și ca trebuie să găsesc o soluție să ajung acasă.
Am încercat din nou, după o oră de contradicție cu propria persoană , dacă sa plec sau să aștept lumina zilei care intr-un final m-a determinat să pornesc la pas, cu speranța că voi reuși să găsesc semnal. După aproximativ 3 kilometri parcurși pe jos din 4.4 km care îmi apăreau pe ecranul telefonului către primul drum asfaltat , am văzut pentru prima dată că telefonul se conectează la o rețea. În acel moment am sunat imediat la 112 (tin să menționez ca am mai avut încercări să apelez, încercări unde apelul nu era direcționat nicaieri).
Dispecerul m-a ascultat, mi-a vorbit liniștitor și a acționat rapid, direcționând apelul către poliția din zona cea mai apropiată.
Deși eram speriată, udă, înghețată și în întuneric, faptul că cineva știa unde sunt și mă asculta mi-a dat curaj. Am continuat să merg, spunând rugăciuni în gând și cerându-I lui Dumnezeu să-mi dea putere să ajung la lumină pe tot parcursul a celor 4+ km pe care i-am parcurs pe jos
La ieșirea din pădure, Poliția Română a intervenit prompt și m-a ajutat să mă liniștesc. Împreună cu un pădurar local, am reușit să recuperăm și autoturismul rămas împotmolit.
Ceva ce puțini știu și niciun articol nu a menționat este că, în același loc, a fost descoperită o altă mașină împotmolită, condusă de un tânăr care trecuse printr-o situație asemănătoare deși nu era aventurat adânc în pădure. Poliția și pădurarul au acționat și acolo, ajutându-l pe acel om să iasă cu bine.
După ce această întâmplare a fost relatată în presă, am citit multe comentarii — unele pline de empatie, dar și altele pline de judecată:
„Ce căuta singură acolo?”, „Cum să nu ai semnal?”, „De ce nu a sunat la 112 din mașină?”
Prin această postare vreau să spun clar și cu demnitate:
Nicio persoană sănătoasă la cap nu se aventurează de bunăvoie, singură, noaptea, într-o pădure necunoscută.
Aplicațiile de navigație pot greși. Pot alege rute nepotrivite, mai ales dacă nu este selectat tipul corect de autovehicul.
Dacă o zonă nu are semnal de telefonie mobilă sau măcar o rețea care să acopere zona unde te afli nu poți suna la 112, oricât ai încerca apelul nu este redirecționat către un dispecer.
Și mai ales — nu totul se reduce la o simplă greșeală de orientare. Uneori, viața te pune în situații imprevizibile, din care înveți lecții despre răbdare, credință și recunoștință.
Nu am căutat și nu caut niciun fel de publicitate – nici pozitivă, nici negativă. Am ales să povestesc ceea ce s-a întâmplat din respect pentru adevăr și pentru cei care merită să știe realitatea, nu o versiune trunchiată.
Îmi exprim recunoștința față de Poliția Română, față de echipa de la 112, față de pădurarul local și față de toți oamenii implicați, care și-au făcut datoria exemplar. Le mulțumesc pentru calm, pentru promptitudine și pentru felul omenesc în care au acționat.
Această întâmplare m-a făcut să înțeleg cât de fragil poate fi un moment, cât de repede se poate transforma o intenție bună într-o situație periculoasă și cât de important este să ai credință atunci când nu mai ai semnal, lumină sau direcție.
Mulțumesc tuturor celor care mi-au transmis gânduri bune, care au înțeles și care au ales empatia în locul judecății.
Pentru ceilalți, sper ca aceste rânduri să aducă claritate și să închidă acest subiect.
Această experiență m-a învățat lecția recunoștinței, a credinței și a faptului că uneori — Dumnezeu trimite ajutor prin oameni.
Poliția Română merită recunoștință.
Sunt conștientă că, în ultimii ani, imaginea lor publică a fost afectată de greșeli izolate. Dar eu am văzut o altă față a uniformei — oameni calmi, implicați, empatici, care au acționat prompt și cu suflet.
Fără critică, fără judecată, doar cu dorința de a ajuta.
Pentru mine, acea zi a fost dovada că încă există profesioniști adevărați care poartă uniforma cu onoare și inimă.
Uneori, în întunericul unei păduri, afli mai multe despre oameni decât ai fi aflat într-o viață întreagă”, a transmis tânăra.
