Nu mi-amintesc când s-a întâmplat ultima dată să mă răpună o răceală așa de tare ca acum. Îmi dăduse târcoale încă de miercuri. Am zis că-i vin de hac c-o țuică. Degeaba. Nici trei n-au alungat-o. Deși așa mi s-a părut, pentru o clipă. Joi mi-am făcut treaba cumsecade. Am mers pe picioarele mele peste tot unde a fost nevoie.
Mai greu însă, după ce m-am întors acasă! Gâtul a început să mă doară îngrozitor, carnea de pe mine la fel. Ardeam tot. Lasă că mâine o să fiu din nou ca nou! – mi-am făcut curaj după ce am azvârlit pe gât niște pastile dintre acelea de care ia tot omul când simte că organismul nu-l mai ascultă. Și după ce am trecut pe ceai.
A fost o noapte grea. Visuri tâmpite rău de tot! Mută-te pe dreapta, întoarce-te pe stânga. Ce mai tura-vura, niște ore de coșmar. Desigur, alături nevastă-mea a dormit la fel de mult ca mine, adică mai deloc.
Ieri am zăcut cât a fost ziua de lungă. Voiam să mai scriu câte ceva, dar numai cât mă ridicam puțin din pat și totul se-nvârtea în jur. O zi pierdută, cu totul.
Nici azi nu mi-am revenit, dar deja a început să mă agaseze starea asta. E prea mult. Am niște subiecte tari și nici măcar nu le pot documenta. Durerea de gât este încă acolo, uneori nu pot articula două silabe. Cum naiba să vorbesc la telefon, cine să aibă răbdare să mă asculte?
Dar nu mă dau bătut. Rămâneți aproape!
